”Cine vrea gaseşte soluţii, cine nu, gaseşte scuze”

Justin Capră este unul dintre cei mai mari inventatori români ai tuturor timpurilor, având la activ peste 110 invenţii în materie de aviaţie şi transport. Anul trecut a fost desemnat românul care a reprezentat cel mai bine imaginea României în străinatate în 2008. Printre multele distincţiile primite de-a lungul timpului se numără chiar şi o medalie de aur primită la Salonul de Inventică de la Geneva. Cu toate acestea “nea’ Justin”, cum îi spun apropiaţii, trăieşte in condiţii foarte modeste, meşterindu-şi singur invenţiile intr-un atelier mai mult decât modest, desupra intrării căruia scrie “Nihil sine Deo” – Nimic fără Dumnezeu.

Nea’ Justin este un om care te impresionează prin cultura generală vastă, modestie şi credinţă în Dumnezeu, considerând că cea mai importantă victorie a unui om constă in recunoaşterea propriei micimi.

– Care este concepţia dvs. despre viaţă?

– Eu am altă conceptie despre viaţă, nu ştiu daca e buna sau rea dar observ că este mult prea scurtă ca să pierdem vremea. Era un citat al inginerului Albescu care era directorul publicaţiei Ştiinţă şi Tehnică, pe vremuri, imi pare rau că nu mai e sub altă forma. Era acolo un citat care pur si simplu m-a umplut de inţelepciune, zice ”Cine vrea gaseşte soluţii, cine nu, gaseşte scuze”, adica e foarte grav atunci când reuşeşti să-ţi ceri scuze, inseamnă că n-ai fost in stare să faci un lucru bun. Am fost un tip nemulţumit, o dualitate psihică, intotdeauna m-am certat cu mine, am fost un veşnic nemulţumit şi, culmea şi un veşnic mulţumit pentru că toată viaţa m-am jucat, cine nu ştie să se joace deja a imbatranit, zic eu…

– Aţi primit oferte substanţiale în bani de la marii producatorii de automobile. I-aţi refuzat. De ce?

– Da, să mă ferească Dumnezeu să fiu bogat. Am avut oferte din Germania, din Italia, chiar şi din America. America imi displace, poate sunt puţin subiectiv, dar cert e că nu imi place. Când ţara este dominată de bani, nu mai este in regulă. În Germania mi s-a oferit un loc de muncă, casă, posibilităţi şi aşa mai departe. Dar când ai bani deja lucurile incep să nu mai meargă cum trebuie să meargă, omul se devalorizează.
Imediat dupa Revoluţie am primit un premiu in bani la Bucuresti, premiu care era de vreo zece ori mai mare decât se lua in mod obişnuit. M-am simţit jenat pentru că eu am convingerea că au fost medici, au fost cercetători care au avut invenţii mai importante decât mine. Ce le-o fi plăcut la mine? Că sunt colorate, se mişcă şi zboară. Cel mai mare premiu era de 5.000 de lei, la vremea aceea era mult, si eu am luat 50.000 de lei şi m-am simţit jenat şi am zis: “Doamne, te rog ajută-mă să nu mai caştig, ca să nu mai fiu invidiat de cei din jur!”. Şi m-a ajutat până anul trecut când a plouat cu diplome, cu distincţii, cu medalii de aur, cu bani. Bani pe care eu nu i-am folosit, i-am dat cuiva sa-şi ia maşină, ca să scap de aceast povară. Întotdeauna Domnul Dumnezeu m-a ajutat, nu m-a lăsat să mor de foame.

– Aţi avut o colaborare in 1971 cu Henri Coandă. In ce a constat?

– Henri Coandă reuşise, folosind teoria spin-ului să realizeze o degravifiere substanţială a unui obiect, adică pierderea masei unui obiect şi eu reuşisem o treabă oarecum asemănătoare, dar folosind teoria impulsului. Astfel ne-am cunoscut, el fiind interesat şi de aparatul meu zburător, de rucsacul zburător. M-a intrebat de ce nu s-a mediatizat si m-am uitat pe pereţi ca sa-i arăt că e posibil sa fim ascultaţi pentru că eram sub regim comunist. El a zâmbit şi a zis: “Domnu’ Capră eu am reuşit să ajung la aceasta vârsta sperănd şi muncind şi există o instituţie in Suedia, in atenţia căreia sunteţi si dumneavoastră şi veţi fi contactat”. Nu m-a contactat nimeni, chiar daca mă contacta, nu aveau şanse pentru că era sistemul comunist, care era ermetic şi pe care bine că nu l-aţi apucat pentru că eraţi prea tânăr. Dacă aveai o idee mai bună erai imediat arestat, eu am fost şi arestat in ’56, socoteau probabil că vreau sa fug din ţară cu un astfel de aparat de zbor. Sigur, am fost marginalizat, de fapt nu ştiu dacă pot să invinuiesc vreun sistem pentru că este absolut normal, orice om care gândeşte altfel, merge pe alt drum decât ceilalţi este marginalizat, persiflat. El este considerat oaia neagră a societaţii, a familiei şi sigur că nu te simţi bine, dar este şi un factor de progres dacă nu te simţi bine in această situaţie, pentru că progresul, după mine, are câteva motoare: angoasa, complexul de inferioritate, lehamitea de cotidian şi nu în ultimul rând lipsurile, pentru că lipsurile te obligă la optimizări. De aceea se spune că un şut in fund reprezintă un pas înainte, sau că drumurile pline cu flori nu duc la glorie. Din acest punct de vedere nu-i înţeleg pe oamenii noştri de ştiinţă care spun că au emigrat pentru că nu au avut condiţii… domnilor omul sfinţeşte locul, trebuie să demonstrezi că poţi face ceva, pentru că acela care nu face nimic aici, nu va face nimic nici in altă parte. Nu poţi veni cu astfel de scuze!

– Ce îmi puteţi spune despre rucsacul zburător? E asemanător cu cel pe care l-au brevetat americanii la patru ani după dumneavoastră?

– În primul rând toţi ziariştii mă intreabă de unde mi-a venit idea. Ideea e prozaică, ca orice idee. Mă gândeam cum pot fugi fără să mă vadă şeful de cazarmă, nu mă gândeam la nu-ştiu-ce savantlâcuri. Aparatul iniţial era conceput ca având motor cu alcool şi oxigen, iar prin combustie se crea o reacţie, cum să spun, un jet reactiv, de fapt două jeturi pentru că erau două rachete dispuse, simetric, de o parte şi de alta a umerilor zburătorului şi care puteau face cu putinţă anularea forţei gravitaţionale. Mare brânză n-am obţinut cu el, pentru că, mă rog, condiţiile şi materialele pe care le-am folosit erau neadecvate. Nu am reuşit decât să fac un mic salt să-şi demonstreze forţa, atâta tot. M-am şi fript, s-a rupt un ajutaj, în sfârşit… Zboruri mai adevărate s-au făcut abia în ’68 după venirea lui Henri Coandă, când s-a pus problema realizării unui aparat competitiv. La acesta am folosit perhidrol concentrat care, printr-o disociere chimică, făcea posibilă eliberarea oxigenului atomic şi a apei sub formă de vapori, pentru că temperatura reacţiei era de vreo 600 de grade Celsius. Prin aceste două jeturi ca şi în faza iniţială se realiza anularea forţei gravitaţionale. Dirijarea se realiza prin nişte deflectoare Coandă şi aşa mai departe.
Dacă semăna sau nu? Păi diferenţa dintre al meu şi cel american era de culoare: al meu era negru şi al lor era gri, in rest erau identice. Nu pot să pretind că cineva ar fi copiat pentru că ideile apar paralel. Cert e că brevetul românesc a fost examinat de inginerul Ion Iacovachi, Dumnezeu să îl ierte, a apărut pe 27 iulie 1958 ora 9 dimineaţa iar cel american pe 22 februarie 1962. După aceea tehnologia a fost dezvoltată si a fost folosită in multe domenii,chiar si in deplasarile intercapsulare in cosmos. Într-un fel e bine că nu s-a folosit al meu pe linie militară. Îmi repugnă ideea de a face arme, adică ideea de a omorî pe altul ca să trăiesc eu.
După rucsac am realizat o aerodină cu decolare – aterizare verticală, cu care am brevetat intr-un fel sistemul de sustentaţie constituit din două aripi toroidale fluide. Am brevetat efectul pelicular, care se foloseşte în aerodinamică. Am mai brevetat un elicopter de spate cu scaun, şapte aparate de zbor, cu totul.
Mult mai bine ca mine a folosit rucsacul zburator maestrul emerit al sportului Vasile Sebe, care avea peste 5000 de salturi cu paraşuta. El ştia să şi cadă la aterizare, in caz că te lăsa motorul, oricum nu zburam la înalţimi mari. El a fost intrebat de presă: “Dom’le, cum v-aţi aliat cu domnul Capră?”, cică “Dom’le, am venit de 5000 de ori de sus în jos şi am vrut să văd şi cum e de jos în sus”. A murit săracul, la câţiva ani după revoluţie, prin ‘98, ’99.
Din păcate, din motive lesne de înţeles, nu mă pot ocupa de o sută de lucruri odată, trebuie să mai şi trăiesc, sigur că aceste idei sunt multe. Ar trebui ca tineri absolvenţi, sau nu, de aerospaţiale să se ocupe să ducă treaba asta mai departe, pentru că e păcat. Viaţa e scurtă şi eu n-am timp să mă ocup de toate.
Sunt zeci de maşini, zeci de aparate de zbor, eu când să le mai fac şi pe alea?. Eu nu am simţul proprietăţii, dacă cineva îmi foloseste idea, nu mă supăr, mă bucur, bine că a reuşit altul să o facă! Nu am acest simţ al proprietăţii. Maşina după ce am terminat-o, pa! O stric, fac alta sau o dau cuiva cadou. Eu nu fac comerţ, dacă faci comerţ din invenţii, nu mai eşti inventator, eşti comerciant!

– Ati fost marginalizat?

Unele rude , când eram mic le spuneau parinţilor că eu nu o sa fiu bun de nimic şi că o să păzesc porcii – nu e nici asta o indeletnicire rea, dar nu a fost cazul. Mă gandesc la filosoful Petre Ţuţea, deşi el nu vrea să se considere filosof, Dumnezeu să il ierte, că până la paisprezece ani a păzit vaca. Şi mai era o poveste draguţă: când era la liceu rămăsese corigent la desen. Un alt profesor l-a întrebat pe cel de desen: “Păi bine dom’le de ce l-ai picat?”, “Păi ce dom’le nu ştie să facă un ou, nu e in stare sa tragă o linie!” şi primul zice: “Bă da tu îl citeşti pe Kant?”, “Nu”, “Ei, puştiu’ ăsta îl citeşte pe Kant” şi atunci i-a dat notă de trecere (râde). Bine, ăştia sunt oameni asimetrici, şi voiam să spun că de fapt cunoaşterea este un zid intre om si fericire, cel puţin aşa spunea Emil Cioran. Eu am avut naivitatea să-mi imaginez că invăţând voi fi mai puternic, mai fericit, mai capabil; mi-am dat seama de limitele mele şi am zis că cea mai importantă biruinţa a unui barbat e atunci cand recunoaşte cât e de prost.
Alţii au spus ca nu sunt bun de nimic şi sigur că acest complex m-a ajutat sa merg mai departe măcar să-mi demonstrez mie, dacă nu altora, că totuşi se mai poate face ceva in această lume. Mai sunt invitat uneori să mai ţin căte o prelegere. Am fost anul trecut invitat la Politehnică, să ţin un curs. Eu nu sunt profesor, sunt un simplu inginer, dar mi-a spus rectorul cică: “Nicodată nu am avut aşa linişte in amfitatru”, şi m-am bucurat. M-a rugat să mai vin. Nu am putut din anumite motive. –

– Din interviurile date anterior am inţeles ca vă simţiti apropiat sufleteşte de România şi nu vreţi să plecaţi în străinătate, de ce?

– Dragă, eu sunt român! Simt româneşte! Şi chiar dacă va fi rău aici, datoria noastră este să incercăm sa indreptăm răul, nu să fugim, ca să rămănă oamenii de proastă calitate. Nu le fac plăcerea să plec! M-a intrebat un ziarist pe timpuri, pe vremea lui Ceauşescu: “Dom’le dacă e aşa de rău, de ce nu plecaţi?” Sigur că nu avea intenţia să scrie asta, pentru că nu se putea scrie aşa ceva. Eu zic: dom’le nu le fac plăcerea, de ce să plec eu?! Să plece ei! Nu eu am stricat atmosfera in aceasta ţara, nu vreau să plec! Şi până la urmă, omul sfinţeşte locul. Aici dacă poţi face ceva, meritul tău este mai mare, aici intr-o ţară in care cu greu se poate face ceva, nu în Germania. Vreau să rămăn aici şi sunt mândru că m-am născut la ţară, într-un sat, pentru că provincia domnule, inseamnă spaţiu, inseamnă visare, înseamnă zbor, înseamnă filosofie. “Nu se nasc genii pe stradă, nici la uşa cafenelei”, spunea Eminescu, acolo se nasc bârfe! La ţara omul nu are timp de bârfă, pentru că are de muncit, are vite, are de săpat. Sigur că unii ar putea spune ca bine domnu’ Capră, dar dumneavoastră nu ştiţi diferenţa dintre pătlagina şi cireşe. Nu ştiu, dacă nu are rulmenţi, nu mă interesează!

– Ce distincţii aţi primit de-a lungul timpului?

– Am primti o groază de medalii, nici nu le mai ştiu numarul!. Chiar m-a felicitat şi domnul Băsescu, era pe acolo… am chiar si o poză cu domnia sa, am o poză şi cu Maiestatea Sa Regele Mihai, una cu regretatul critic muzical Iosif Sava şi cu domnul Bălăceanu Stolnici. Îmi pare rău, nu am cu Ceauşescu, nici cu Iliescu…
In 2007 s-a stabilit să merg la Salonul de inventii de la Bruxelles… După o saptămănă mi s-a dat telefon că nu mai au loc pentru mine în microbuz, pentru că mai trebuie sa plece nişte directori, exact tipic comunist. Am zis: “Ei bine! Nu mă duc, nu mă interesează Bruxelles-ul!”. A mai trecut o săptămănă, două, şi mi-a dat telefon un ziarist: “Dom’le, aţi auzit că aţi primit medalia de aur la Bruxelles?”, eu: “N-am auzit şi eu n-am fost la Bruxelles!”, cică: “Nu-i nimic, am trimis nişte postere şi aţi fost reprezentat prin asta”, “Şi unde e medalia?”, el: “E la minister?”, “Ce să caute la minister dacă e a mea?”. Două luni mi-au trebuit ca s-o obtin…

– Care este povestea vieţii lui Justin Capră?

– Eu m-am născut intr-un sat în care sătenii, spre deosebire de alţi prahoveni, erau mai cu frica lui Dumnezeu. Un sat submotan, se numeşte Măgureni, foarte aproape de Câmpina şi de locul în care s-a prăbuşit Vlaicu. Am locuit pe strada Aurel Vlaicu, in Bucureşti şi am lucrat in aviaţie. Strada care pica perpendicular pe Aurel Vlaicu se numea Iustinian, şi eu mă numesc Iustin… nimic întâmplător in lumea asta!… În acest sat în care lumea era mai cu frica lui Dumnezeu… m-am născut. La vârsta de doi ani tata s-a mutat, fiind in invăţămănt, aşa încât nu am prea multe cunoştinţe despre acest sat, decât dupa aceea.Tata unde găsea o catedră, sau una mai importantă, acolo mergea. Eu am copilărit într-un cătun care se numeşte Caproşu, aproape de Floreşti. Acest cătun Caproşu m-a ţinut pe mine de la vârsta de doi ani pâna la şaptisprezece ani. Cinsprezece ani am copilărit în acest sat. Am făcut liceul Dumitru Barbu Ştirbei din Câmpina şi făceam naveta zilnic cu un autobuz. M-a intrebat odată un italian cu care discutam despre istoria lor: “Aţi facut istorie?”, “Nu dom’le!”, “Aţi făcut filosofie?”, “Nu dom’le!”, zic: “Am fost un simplu inginer, doar că pe vremea mea se făcea şi carte“ (râde), şi într-adevăr se făcea cultură generală la liceul respectiv. După aia am plecat in armată, şi ca să nu fac armata la trupă, m-am înscris la o şcoala de aviaţie. Şcoala era una superioară, pentru că avea două secţii, una divizionară, de unde te scoteau subofiţer şi una normală sau superioară, care te scotea ofiţer tehnic avion, echivalent cu subinginer in viaţa civilă. Mai târziu, prin ’74, la insistenţele ministrului Octavian Groza, care ţinea la mine, fiul lui Petru Groza, m-am echivalat ca inginer civil, deşi nu m-am simţit deloc mai deştept. Această şcoală de aviaţie a frecventat-o cu zece ani înaintea noastră Maiestatea Sa Regele Mihai şi cu 24 de ani înaintea Majestaţii Sale, Herman Obert, care a fost profesorul lui Werner von Brown, care a făcut Programul spaţial american şi care s-a născut la Timişoara – puţină lume ştie asta. I-am spus asta cosmonautului american anul trecut, când a venit in Bucureşti, ca sa ştie şi el că nu suntem din Patagonia, şi că aceasta ţară a dat nişte valori. Sunt multe lucruri pe care istoria nu le spune, sau nu vrea să le spună. Istoria noastră se reduce acum la vedete si la fotbalisti.
Am avut un coleg din familia Lahovari, care şi-a ascuns numele, pentru că altfel nu mai putea să facă nici o facultate in timpul regimului comunist. Lahovari, ştim că a fost primarul Bucureştiului în 1928 şi că a avut şi nişte moşii imense aici lânga Baloteşti. Acest coleg a participat la o conferinţă de presă la Budapesta in 1988, cu un an înainte sa cadă comunismul. La această conferinţă un ziarist german l-a intrebat pe Maiestatea Sa Regele Mihai, care participa la acest dialog: “Maiestate, faptul ca aţi întors armele împotriva aliatului vostru german, lovindu-l pe la spate, nu o consideraţi o trădare?”, la care Regele Mihai i-a răspuns: “Domnule, când aliatul meu german rupe o bucată din trupul ţarii şi o dă ruşilor şi ungurilor, prin Tratatul Ribentrop-Molotov si tratatul de la Viena, cum se numeşte?! Să ştiţi că in primul rând dumneavoastră ne-aţi trădat pe noi. Noi românii mai avem un Dumnezeu şi odată ş-odată veţi răspunde pentru această faptă!”. După acest răapuns nu s-a mai pus nici un fel de intrebare. Unde s-a scris asta în istorie… nu s-a scris. Dumneavoastră tinerii trebuie să aduceţi adevarul la suprafaţă! Suntem un popor mare domule!
Îmi spunea un inspector general: “Da domnule, dar numele astea pe care le vânturam noi sunt nişte ilustre necunoscute!”, nu e adevarat! Noi românii nu am şiut să ieşim în faţă, nu am ştiut să ne lăudăm. Asta e o notă de bun-simţ. Şi zice “Să nu-mi spuneţi de Coandă si Vuia, că sunt necunoscuţi”, zic “Pardon, Coandă este cunoscut, a fost directorul tehnic la firma Bristol, în Anglia”. Eu am reuşit prin modestele mele relaţii, să scriem în două muzee din America, inginerul roman, şi nu francez, Henri Coanda şi inginerul român Traian Vuia. Vuia n-a fost inginer, el a făcut dreptul la Budapesta pentru că se putea face la fără frecvenţa, dar el a fost mai inginer ca noi toţi, pentru că a reuşit să zboare în 1906 cu propriile sale mijloace de zbor, nu tras cu praştia ca fraţii Wright. Ei işi au meritul lor, fără discuţie, ei sunt primii care s-au ridicat.

– De unde a inceput pasiunea dumneavoastră pentru tehnică? De la ce vârstă?

– E genetică treaba. Eu, ocupându-mă de altceva, eram marginalizat, mă loveau, mă băteau copii pentru că nu mă jucam cu ei şi eu, sigur, m-am retras în mine. Ei se jucau, se băteau, eu făceam tractoraşe, casuţe din nisip, din lemn. Ştiu că a venit odată preotul şi a făcut o cruce mare văzând un avion din lemn, care nu zbura, evident. Mai făceam diferite maşinuţe cu motoraşe de ceas, de îşi scuipa bunica in sân. Îmi plăcea să ciocănesc, să cioplesc, să stau de vorba cu bătrâni, cu oamenii marginalizaţi. Cine spunea că cutare este nebun, eu mă duceam să stau de vorbă cu el, pentru că am inţeles că nebunii duc lumea mai departe şi nu oamenii normali.
Pe la liceu m-am gândit eu să fac un dispozitiv care să stabilească un contact prin vorbire, prin vibraţie. Îi spuneam motorului să pornească şi el pornea. Sigur că a fost o mare revelaţie. După ce le-am explicat despre ce e vorba au zis: “A, păi asta puteam să fac şi eu”, ca şi orice treabă, după ce o face altul, e simplu.
Mai târziu mi-am făcut nişte boburi cu motor, nişte sănii din astea dirijabile. Pe urmă am plecat in armată, acolo m-am gândit la rucsacul zburător.
Niciodată nu mi-au plăcut maşinile mari, cu două excepţii – am colaborat in ’75 la realizarea a două Dacii cu propulsie electrică. În rest au fost toate mono sau biloc. Doar una sau două au fost cu patru locuri. Am reuşit şi să plec din ţara pe timpul lui Ceuşescu pentru că nu cred că avea nimeni vreo teamă că fug eu. Eu am vrut mereu să fac ceva nou, nu să copiez pe altul.
Am mai inventat şapte aparate de zbor, cu care dacă nu mi-am rupt gâtul inseamnă că am avut noroc, sau că le-am greşit bine, bineînţeles cu multe încercări nereuşite, ca în orice domeniu. Am mai făcut 15 motorete, am participat la foarte multe congrese naţionale şi internaţionale. Am avut colaborări cu Henri Coandă, cu profesor-doctor Ion Purica, cu academicianul Eugen Macovschi, cu neamţul Karl Johan Wild, în fine, ar însemna să înşir prea multe nume. Am elaborate câteva teorii.
Brevete am avut puţine, nu am vrut să zică lumea: “Ia uite dom’le câte brevete are el!”. Eu nu cred in oamenii care îţi pun în faţă brevetul. Pe de altă parte brevetul inseamnă o pierdere de vreme şi înseamnă că vrei neapărat ca lumea să te recunoască. Omul nu se plimbă cu brevetul, se plimbă cu autobuzul sau cu avionul şi atunci e mai bine să faci avionul. Eu nu am făcut avioane, am făcut aparate de zbor, aerodine, altceva. Omul are nevoie de pâine şi nu de cel care işi închipuie că face pâine. Spunea Coandă, cand a venit unu’ să-i spună că vrea să facă nu ştiu ce mare brânză şi Coandă îi spune: “Domnule, nu dă nimeni niciun ban pe ce ai fi vrut să faci ci numai pe ce ai făcut!”.

Andrei Iliescu