Ion Ionescu are 56 de ani şi este un om cu „o mie de feţe” (dacă vă mai amintiţi de trăsăturile personajului principal, Jared, din serialul The Pretender, veţi şti despre ce vorbesc).
În tinereţe, Ion Ionescu a fost electronist de profesie, depanator TV, profesor de fizică, învăţător, operator la cinematograful din satul natal (adică omul din spatele proiectorului) şi, în prezent, este viceprimar al comunei Ghimpaţi.
Povestiţi-mi despre începuturile cinematografului în satul Naipu.
Istoria cinematografului sătesc în satul Naipu începe încă din anii 1962-’63. În acea perioadă nu exista un cinematograf sătesc de sine stătător, exista o unitate cinematografică în comuna Ghimpaţi – comună vecină. Operatorul care era din acel sat, în acea perioadă, se deplasa cu aceste aparate de proiecţie, cu un generator de curent, pentru că în acea perioadă, prin anii ’60, satul Naipu nu era electrificat şi, o zi pe săptămână sau o zi la două săptămâni, difuza câte un film. Mai târziu, după 1964-’65, şi în satul Naipu s-a înfinţat acel cinematograf sătesc. Au fost o serie de tineri care se ocupau de difuzarea filmelor.
În ce an aţi difuzat primul film la căminul cultural din satul dumneavoastră?
Istoria mea în difuzarea filmelor începe prin anii 1987. În acea perioadă am înlocuit un vechi operator, care era foarte priceput, Bică Marin. El a avut mult de luptat cu tinerii din acea perioadă, ca să zic aşa, pentru menţinerea liniştii în sala de cinematograf, în special să nu se fumeze, să nu se consume seminţe de floarea-soarelui. Eu, ca să zic aşa, am preluat un număr de spectatori care deja erau educaţi de acest fost operator.
Ce a însemnat pentru dumneavoastră această perioadă în care aţi fost operator în micul cinematograf din satul Naipu?
A fost o perioadă frumoasă din viaţă. Eram şi mai tânăr… Principala mea preocupare era să reuşesc să aduc filme, să le rulez… filme care erau pe placul spectatorilor. În special, erau filme indiene, filme româneşti de comedie, filme de război… inspirate din al doilea război mondial.
Care erau motivele care îi făceau pe oameni să vină la filmele pe care le difuzaţi?
Datorită faptului că programul TV în acea perioadă era în jur de două ore… Alte posibilităţi de a te distra nu existau! Singurul mijloc era acest cinematograf sătesc. Am prins şi acea perioadă în care se efectua întreruperea furnizării de energie electrică şi nu se mai puteau difuza aceste spectacole. Am improvizat un grup electrogen care funcţiona pe benzină şi puteam să realizez spectacole, indiferent dacă se întrerupea sau nu furnizarea energiei electrice.
Vă amintiţi câteva filme care au fost preferatele publicului?
Preferatele publicului erau, în special, filmele indiene. Când aduceam un film indian… Sala era mică, în jur de 200 de locuri, dar devenea supra-aglomerată, nu mai aveau loc spectatorii; depăşea acest număr. Şi la filmele româneşti de comedie. Cam toate genurile!
Nu exista film să nu-mi placă. Toate aveau un subiect, tratau ceva! Erau interesante. Bineînţeles că nu toţi spectatorii erau ca mine.
Cum şi de unde vă procuraţi peliculele?
Direcţia de Difuzare a Filmelor era foarte bine organizată. Judeţul Giugiu avea şase sectoare. Deci teritoriul era împărţit: 35 de cinematografe în şase sectoare, cu un număr de 14-16 cămine arondate la fiecare sector. Săptămânal, de la Direcţia de Difuzare a Filmelor Giurgiu pleca o caravană cinematografică, care distibuia bilete, ridica încasările obţinute şi se făcea şi schimbul de filme. Era un circuit în cadrul sectorului, între comune: Intrau în sector, să zicem două filme, ieşeau alte două, căci fuseseră difuzate de toate unităţile. Mai exista şi câte un film special, de noutate, ca să zic aşa, pe care, într-o săptămână, pe zile, sau două săptămâni, îl rulam la toate cinematografele din sector. Erau filme mai bune, care aduceau încasări. Pentru că se impunea un plan şi mai erau şi aşa-zise filme româneşti făcute pe bandă, acele filme care trebuiau difuzate. Nu erau de o calitate excepţională! Trebuia să figureze în acte că rulau şi ele. În realitate, stăteau în cutii, nu le scotea nimeni să le ruleze. Dar trebuiau distribuiţi spectatori şi pe acestea. Încasările de la filmele bune le împărţeam şi pe aceste filme.
Afişele de unde le procuraţi?
În cadrul Direcţiei de Difuzare a Filmelor exista un compartiment pentru această meditizare a spectacolelor. Erau afişe tipărite sau mai erau afişe pe care… Un băiat mai priceput era angajat, care le desena pur şi simplu pentru difuzare.
Ce-mi puteţi spune despre filmele propagandistice?
Propaganda, în special, se făcea prin acele jurnale de actualităţi. Dar mai erau şi filme româneşti, cum am mai zis, acelea făcute ca la comandă şi pe care nu prea le rulam… Decât figurau în acte că au fost difuzate.
În ce an aţi încetat să mai difuzaţi filme la căminul cultural şi care a fost cauza?
După Revoluţie, după 1989… Anii ’90-’91. Eu, în acea perioadă, după ’89 – vechiul şef de sector se pensionase – şi am preluat eu această funcţie de şef de sector. S-au primit instrucţiuni de la Ministerul Culturii din acea perioadă, care a dispus întreruperea activităţii cinematografelor săteşti, motivul fiind că acestea ar fi fost, în perioada comunistă, o secţie de propagandă a Partidului Comunist. S-au primit instrucţiuni de ridicare a tuturor aparatelor de la unităţi. Le-am predat la Direcţia de Difuzare a Filmelor Giurgiu, unde au fost casate. Un muncitor cu un baros lovea acele aparate şi apoi erau încărcate într-un camion şi duse la fier vechi. Era ceva trist… Am rămas cu o tristă amintire.
Interviu realizat de Florentina Ionescu
Ştiri pe pâine 
Comentarii recente